Viata traita in simplitatea ei

Acum aproape 36 de ani am intrat la primul meu curs de yoga. N-as fi putut sa spun atunci ce caut. Stiu doar ca de atunci nu m-am mai oprit.

Si totusi, la capatul acestor ani, nu pot sa spun daca am realizat ceva. Nu stiu unde ma situez pe drum. Schimbarea dinauntru e atat de lenta incat e aproape imperceptibila: citesc, meditez, eul meu traseaza o directie mai mult sau mai putin clara, iar mintea o urmeaza. Cum sa citesti un scor intr-o miscare pe care nu o simti?

Ce vedem in jur

Traim intr-o vreme care ne indeamna spre confort. Implinim aproape toate dorintele, iar dorintele si nevoile se cheama una pe alta. Ne inconjuram de obiecte inutile, mancam tot mai mult, cautam gustosul, nu sanatosul, si ne facem rau cu mana noastra. Dar nu cred ca asta e inca adevarata problema. Fiecare dorinta implinita pe loc e o ocazie in care n-am stat cu golul ei. Confortul nu ma sufoca prin ce-mi da. Ma tine departe de mine prin ce ma scuteste sa simt.

Ce am lasat jos

Ani de zile mi-am facut meditatia dimineata, cu o cafea si un ceai alaturi. Intr-o zi am vazut ca mintea mea era ocupata cu pregatirea: apa, ceaiul, cafeaua, tot lantul de conditii. Meditatia devenise un decor cu scena prea incarcata. Am lasat ritualul. Meditatia a ramas, aproape zilnica, dar vine cand vine, in cursul zilei.

Nu pot sa spun ca am facut bine. Ceremonia ceaiului japoneza face din pregatire insasi meditatia. Poate nu ritualul era greseala, ci mintea mea aflata in alta parte cat il faceam. Poate am simplificat ca sa fiu prezent. Poate am renuntat si la o forma de disciplina. Nu stiu inca, si prefer sa spun asta decat sa pretind o concluzie.

Dimineata de pe terasa

Intr-o dimineata am iesit afara in halat. Aerul curat, vremea perfecta, linistea, lacul si natura din fata casei m-au coplesit. A fost o traire numinoasa, si a fost frumoasa tocmai pentru ca n-o planuisem.

Apoi am observat capcana. Daca incep sa caut astfel de clipe, le colectionez, iar colectia devine o noua foame: nu de lucruri, ci de experiente. Mecanismul e acelasi cu cel de care vorbeam la inceput, doar ca acum se numeste cautare spirituala. De aceea nu-mi impun sa ies in fiecare dimineata pe terasa: rutina ar banaliza ce numai neprevazutul a putut sa-mi dea. Dar granita dintre „ma las gasit” si „ma uit dupa urmatoarea” nu e deloc clara. Gelassenheit, a lasa lucrurile sa fie, fara sa fortez si fara sa vanez, e cuvantul care o arata cel mai bine si, in acelasi timp, cel mai greu de trait.

Frustrarea

Aici trebuie sa spun lucrul care nu-mi da pace: frustrarea. Dupa atatia ani nu stiu daca am realizat ceva, ma surprind cazut in capcane mintale, si ma tem ca schimb vechile sabloane cu altele noi, la fel de sabloane. Acum caut simplitatea interioara si exterioara, dar simt ca si aici mi se intind capcane.

Si e Jung. Am citit scrierile lui si mi-au schimbat felul de a gandi, m-au imbogatit. Dar am vazut un om ca mine care a facut o munca interioara enorma, una de care nu sunt in stare. Yoghinii cu realizarile lor mari nu m-au impresionat niciodata, pentru ca vin dintr-o alta cultura. Jung mi-e aproape, iar asta face comparatia sa doara. Un model te inspira. O unitate de masura te condamna. Mi-e greu uneori sa deosebesc ce e el pentru mine.

Mecanicul si uitarea

Reprosul concret e acesta: uit de sinele meu si actionez mecanic.

Dar uitarea nu se vede din interiorul ei. Stiu ca am fost mecanic doar in clipa in care ma prind. Iar acea clipa, cat dureaza, e chiar dovada ca exista o amintire de sine. Nu tot ce e mecanic e absenta: corpul se imbraca, spala vasele, conduce, si e bine ca o face fara sa-l strig. Ce ma doare e alta mecanica, cea in care corpul face, iar eu sunt plecat in grija si scenarii.

Si mai e ceva, poate cel mai greu de scris. In momentul in care ma prind, apare imediat vocea care ma judeca. Trezirea tine cateva secunde. Reprosul o intinde pe douazeci de minute si ma scoate din prezenta la fel de sigur ca uitarea. Este deja un al doilea sablon, tocmai cel de care ma temeam. Si il vad doar pentru ca il privesc.

Fara incheiere

Nu am un raspuns sigur la intrebarea „am realizat ceva?” si, in sinea mea, nici nu-l vreau. Ce-as face diferit maine dimineata? Probabil nimic. Poate asta e deja un fel de raspuns.

Simplitatea ramane pentru mine nu un loc in care am ajuns, ci o privire: sa ma uit la mine cu discernamant, sa constientizez viata mea interioara, sa las sa fie si capcanele, si trezirile. Cand ma prind ca am uitat de mine, intrebarea nu e cat de des se intampla. Intrebarea e ce fac in urmatoarele zece secunde.