Amintire — O Scrisoare către Univers

Hei, Univers — îți aduci aminte de mine?

Îți aduci aminte prin câte am trecut împreună în lunga noastră evoluție — care pentru tine e poate doar o clipă din vasta ta eternitate, dar pentru mine a fost totul?

Acum sunt aici, din nou, ca parte din procesul tău de trezire. Sau al meu. Granița asta, și ea, e neclară. Tu m-ai trimis — sau eu am venit? Privești lumea prin mine, curios de ce mai descopăr, sau îți continui drumul impasibil prin spațiu și timp, indiferent la micul meu tumult interior?

Ai creat locul acesta pentru mine? M-ai lăsat liber să mă bucur în grădina ta? Sau eu sunt grădinarul — și nu știam? Poate că nici grădina nu e a ta, nici a mea. Poate că gardul acesta dintre noi face parte din grădină. Grădina noastră. Locul în care ne întindem amândoi rufele la uscat — tu ai grijă de ale mele, eu de ale tale — și la un moment dat granița dispare și nu mai știm al cui e ce.

Cine ești tu? Cine sunt eu?

Îmi arăți toate tainele și pare simplu. Atunci de ce este atât de complicat să rămân acolo, în simplitate?

Când îmi explici puterea cuvântului tău — enormă, fără margini — când îmi spui că toate stau în puterea ta și că totul este al tău, înțeleg perfect. Profund, complet, fără urmă de îndoială. Și totuși uit. De fiecare dată. De ce uit ceea ce știu cel mai bine?

Pe unde mă duci și ce vrei să îmi arăți? Sau tu doar mă plimbi — și eu doar privesc în toate direcțiile, fascinat și perplex în egală măsură? Și până la urmă tot nu am înțeles: dacă eu fac parte din tine și tu din mine, unde suntem diferiți? Unde este ruptura? Există cu adevărat o ruptură — sau doar îmi imaginez că există, pentru că altfel nu știu cum să fiu eu?

Deschid ochii și mă regăsesc pe scaunul meu de meditație.

Îi închid la loc și mă arunc în adâncul minții. Acolo înțeleg totul — pentru că văd. Deschid ochii și nu mai înțeleg nimic. Din nou totul pare de necuprins, prea mare, prea fluid pentru a fi prins în cuvinte sau gânduri.

Și de aici urmează munca cea grea: readucerea aminte. Nu a unor fapte sau date, ci a ceva mai esențial — a cine sunt. A ce am simțit acolo, în adânc, unde granița dintre mine și tine dispărea.

Cine sunt eu?

Îți mai aduci aminte de mine, Univers?