Patru mii de metri si golul dinaintea gandului

Sunt cinci oameni intr-o dimineata care nu stie inca ce urmeaza. Eu, fetele mele — Elena, Maria, Ioana — si Max, prietenul Mariei. Inainte de orice, scoatem camera Osmo si ne luam fiecare cate un interviu. Impresii de inceput, cuvinte spuse in fata obiectivului de niste oameni care nu banuiesc ca peste cateva ore nu se vor mai recunoaste in ele.

Ma uit acum la acele imagini si vad un “inainte” pe care nu-l mai am. Un chip calm, sigur pe sine, care vorbeste despre ceva ce nu a trait inca. Asta face camera: prinde omul de dinaintea experientei, ca sa ai cu ce sa-l compari pe cel de dupa.

Asteptarea, sau mintea care fabrica

Drumul pana la aerodrom. Inscrierea la receptie. O asteptare scurta la un pub langa pista de decolare, cu conversatii care se prefac ca sunt despre altceva.

Aici incepe partea pe care o cunosc bine, dar de data asta o traiesc, nu doar o observ. Emotiile sunt inca sub control. Ce nu e sub control e mintea. Fabricheaza scenarii. Cum va fi? Cum ma voi simti in usa avionului? Voi avea curaj? Anticiparea lucreaza la capacitate maxima — si toata munca ei se intampla inainte, in golul dintre acum si ce urmeaza.

E lectia veche, imbracata in haine noi: nu experienta te scoate din prezent, ci asteptarea ei. Mintea care alearga inainte ca sa simta dinainte ceva ce nu s-a intamplat inca.

Eu si Elena ne echipam primii. Instructorii ne ajuta sa ne punem hamurile, ne explica cateva principii de baza. Ne urcam intr-un avion mic, plin de alti saritori, plin de voie buna si de tensiunea aceea placuta a asteptarii. Decolam.

Usa

La patru mii de metri, primii saritori deschid usa avionului.

Aerul rece navaleste inauntru si odata cu el adrenalina. Emotiile se amplifica brusc. Oare cum va fi acolo, in prag? Dar nu apuc sa duc intrebarea pana la capat. Ma pozitionez pentru salt si, inaintea oricarui gand, sunt impins afara.

Aici e miezul a tot ce am trait in ziua aceea. Nu am avut timp sa ma tem de cadere — eram deja in ea. Golul in care mintea isi fabrica fricile a fost eliminat fizic, dintr-o singura miscare. Ce incerc de ani de zile sa obtin gradual, prin practica, printr-o liniste construita incet — gravitatia a facut instantaneu. M-a aruncat dincolo de gand inainte ca gandul sa apuce sa se formeze.

Caderea

Doua sute de kilometri pe ora. Atat arata ceasul Garmin la mana mea.

Aerul te preseaza din toate partile, un zid solid pe care cazi. Nu mai e loc de niciun gand. Doar traire pura, curata, fara comentariu interior. O senzatie de libertate pe care nu o mai cunoscusem — nu libertatea de a alege, ci libertatea de a nu mai avea nimic de ales, de gandit, de controlat. Doar caderea si bucuria ei bruta.

Apoi parasuta se deschide si totul se schimba de registru. Ma simt brusc prins in ham, smucit in sus, incetinit. Caderea devine planare. Instructorul care ghideaza saltul, pentru senzatii tari, manevreaza parasuta in balansari si rotiri largi. Alte senzatii, la fel de puternice, dar de alta natura — de la brutalitatea caderii la ampla, aproape jucausa curgere prin aer.

Urmeaza planarea lina spre locul de aterizare. Si o aterizare usoara, cu picioarele care ating din nou pamantul care, pentru cateva minute, incetase sa mai existe.

Elena

Elena aterizeaza dupa mine, la fel de plina de adrenalina si de trairi. Zambim continuu, incercand sa ne explicam unul altuia ceva ce nu se lasa explicat. Vin apoi Maria si Max, la fel de coplesiti.

Dar povestea zilei nu e a mea. E a Ioanei.

Ioana nu voise sa sara. Nu avea destula incredere — in echipament, in oamenii de acolo, in ce nu putea controla. Si avea tot dreptul. E o pozitie perfect rationala sa refuzi sa te arunci din avion.

S-a hotarat abia dupa ce ne-a vazut pe noi coborand intregi, transformati, incapabili sa ne stergem zambetul de pe fata. Si aici e ceea ce ma misca cel mai tare: nu am convins-o noi. Nu i-am spus ce sa faca. Si-a gasit singura curajul — noi am fost doar dovada vie ca se poate. A trebuit sa treaca ea insasi prin frica, cu propriile picioare, pana in usa acelui avion.

A sarit. La fel de curajoasa ca noi, la fel de hotarata sa se arunce intr-un necunoscut. Iar dupa, a stiut si ea ca a meritat tot efortul, toata ezitarea de dinainte.

Ce ramane

Eram cu totii, pentru o vreme, intr-o alta lume. O lume a posibilitatilor, a hotararii de a face lucruri care ies din obisnuit, de a gusta viata in aspectele ei cele mai vii.

M-am intors alt om. Sau macar cu ceva miscat inauntru mai repede decat o misca ore intregi de meditatie. Cu o intelegere care nu vine din carti: fricile mele sunt, in mare parte, constructii ale mintii. Bariere pe care le ridic singur si le confund cu peretii lumii.

Zic in mare parte, pentru ca nu vreau sa fiu necinstit. Frica din usa avionului, in secunda dinaintea saltului, nu era o constructie. Era instinctul, vechi de milioane de ani, care stie ca omul nu trebuie sa cada de la patru mii de metri. Aia e reala si e intelepta. Constructie mentala era tot restul — orele de anticipare, scenariile, “oare cum va fi”. Am invatat sa le deosebesc, si asta e poate castigul cel mai concret.

Cat despre “alt om” — o spun stiind ca timpul va arata cat ramane. Am mai simtit deschideri care s-au inchis la loc. Dar ceva s-a intredeschis acolo sus, si prefer sa numesc onest ce vad acum, fara sa ma grabesc sa declar o transformare pe care abia urmeaza sa o traiesc pe teren, in zilele obisnuite care vin.

Viata nu se invata din carti si nici din povesti spuse in jurul unei mese. Acolo se nasc doar idei. Viata adevarata se descopera prin traire, prin confruntarea directa cu senzatii noi, cu frica insasi. Un nou capitol pare sa se deschida — aceeasi viata, traita de acum in alte nuante.

Facem deja planuri pentru urmatoarea confruntare.

Vezi filmul aventurii: https://youtu.be/T3qQtodx1NM